De la sat la oraș
Istoria pământului românesc abundă de dovezi privind creșterea animalelor domestice, în mod continuu, din cele mai vechi timpuri. Dacii, spre exemplu, erau buni crescători de vite. De oi și capre ce să zic, orice copil a citit despre transhumanță. Comunitățile rurale au conservat tradițiile, fiind un bastion puternic în fața asaltului comunist care propovăduia colectivizarea drastică și industrializarea masivă a sectorului zootehnic.
De fapt, acest proces fusese inițiat cu aproape o sută de ani mai devreme în țările industrializate fiind efectul creșterii abrupte a cererii de carne și a produse de origine animală (lactate, piei, lână etc) în metropolele aflate în plină expansiune. În a doua parte a secolului XIX ferme mari și tot alaiul industriilor prelucrătoare își făcuseră apariția în estul Statelor Unite, în vestul Europei și în America Latină. Abundența (până la limita risipei) a produselor din carne și nivelul uriaș al stocurilor de produse prelucrate în fel și chip pentru a majora termenul de valabilitate al cărnii proaspete se datorează acestui model de business.
La fel cum Ford a pus bazele producției în flux reorganizând procesele de producție, fermierii industriali au concentrat animalele în spații mici, fără libertate de mișcare, scăzând astfel la maximum numărul de oameni care să le îngrijească și, pentru că nu consumau energie, necesarul de hrană. Au fost concepute tratamente medicamentoase, rații de furajare, simularea zilelor și câte și mai câte. Rezultatul producției în ferme mari a fost sporirea producției și diminuarea costului unitar pe kilogram de carne, lapte, brânză, dar și a pieilor, a lânii...
Comuniștii erau invidioși pe acest model de productivitate. Mai ales că se potrivea perfect să fie implementat în paralel cu programul de urbanizare și industrializare forțată pe care îl inițiaseră. Pentru a muta populația sătească în fabricile orașelor aveau nevoie de cât mai puțini țărani implicați în producerea hranei ieftine. Așa a început colectivizarea și înființarea fermelor zootehnice. Producția de calitate era trimisă la export în timp ce pentru consumul din țară rămăseseră doar animalele care furnizau produse de slabă calitate. Colac peste pupăză, țăranii aveau interzisă sacrificarea animalelor mari în gospodărie, pedeapsa fiind închisoarea! Din această perioadă orășenii au rămas cu impresia că vita și oaia românească sunt de nemâncat, vita pentru că este tare, oaia pentru că are miros.
Astăzi, în România, coexistă fermele industriale cu animalele crescute în gospodăriile țărănești. Avem această șansă și trebuie să o transformăm în avantaj de țară. Nu sunt multe țări în care comunitățile sătești să dețină propriile animale. La noi tradiția a fost atât de puternică și de adânc înrădăcinată, încât peste toate îmbrâncelile istoriei țăranii reușesc și astăzi să-și crească propriile animale în gospodărie. Le cresc cu drag, cu grijă. Încă se ajută reciproc, trudesc și se odihnesc împreună. Depind unii de altele și se respectă. Trăiesc împreună zi de zi, precum au trăit străbunii-străbunilor noștri în gospodăriile de pe vremuri, în mijlocul naturii.
Din punctul nostru de vedere, animalele crescute cu suflet, în gospodărie, reprezintă originalul. Incearcă si o sa vezi diferența!